Un gen de fraudă, răspândit din ce în ce mai des în toate colţurile lumii, cu precădere în ultimele decenii şi cu o expansiune exponenţială pe circuitul chinez al licitaţiilor internaţionale este vinul contrafăcut.
Având în vedere prețurile din ce în ce mai mari pe care colecţionarii cu dare de mână sunt dispuşi să-le plătească pentru vinurile de colecţie (spre exemplu un vin Grand Cru franţuzesc, din anul 1982, se vinde cu sume cuprinse între 2.000 şi 5000 dolari sticla), contrafacerea unor astfel de sticle, în funcţie de încrederea în proveniența lor, poate fi o afacere extrem de profitabilă. Evazioniştii, care aspiră la un astfel de afacere, au nevoie doar de un pic de know-how şi câteva sute de dolari pentru pornirea afacerii. Să fim bine înţeleşi. Nu dorim să promovăm astfel de lucruri, suntem total împotriva lor, dar este bine să fie cunoscute unele dintre tehnicile de contrafacere, tocmai pentru a preveni potenţialii cumpărători asupra exitenţei acestor riscuri.
În primul rând se alege un vin ţintă. Cu cât este mai în vârstă cu atât sunt mai uşor de falsificat, fiind susceptibil de a rămâne în beciurile nedeschise, ca obiect de colecție. Cunoscătorii recunosc că vinul, în interiorul sticlei, poate fi afectat de anumite transformări în timp ale gustului, acesta, din păcate, nefiind un indicator al autenticităţii.
Apoi modul cel mai simplu, şi se poate argumenta ca fiind cel mai frecvent, al falsificărilor vinurilor este schimbarea etichetei de la un vin la altul (vinuri similare ca aspect al sticlei).
Cerințe: Sticlă nouă; etichetă originală.
Plusuri: Metodă relativ simplă şi necostisitoare.
Minusuri: O privire atentă a dopului, care poartă numele producătorului de vin, poate devoala falsul.
Reciclarea. Această metodă necesită folosirea unei sticle autentice, corect etichetate, cu dopul extras cu mare grijă pentru a fi deteriorat cât mai puţin sau deloc, reumplută cu un vin ieftin, de o calitate slabă. Spre exemplu, o sticlă goală, din anul 1982, a producătorului celebru Chateau Lafite-Rothschild, poate ajunge pe piaţa neagră la un preţ de 1.500 dolari, dovadă clară a popularităţii de care se bucură această metodă în rândul falsificatorilor. Dopuirea sticlei, ideal cu dopul original, necesită instrumente speciale.Se utilizează folii speciale din plastic, pentru a ajuta dopul să patrundă cât mai uşor, iar apoi foliile să fie extrase fără a rămâne în sticlă.
Cerințe: Sticla originală cât mai intactă; dopul de plută original; vinul de completat; dispozitivele de dopuire.
Plusuri: Puţine dovezi de manipulare; existenţa contramăsurile de falsificare (cum ar fi micro filigranele din metal şi microetichetele vizibile cu lampa de ultraviolete) pe care producători au început să le includă pe sticlele lor la sfârşitul anilor ‘ 80 pentru combaterea falsificării
Minusuri: Dovada certă este în vin, faptul că a fost substituit fiind convingător la o simplă degustare (care din păcate este costisitoare şi apoi dezamăgitoare, dat fiind preţul plătit pe sticlă).
O altă metodă, mai rar întâlnită dar eficientă, este când un cumpărător a achiziţionat o sticlă autentică de vin de prestigiu, prin intermediul unui vânzător on-line. Sticla este prelucrată să pară obosită. La sosire, cumpărătorul va cere anularea vânzării, pentru că are motive să creadă că sticla trimisă e un fals. Cumpărătorului îi va fi ulterior livrată o sticlă falsificată, după metoda prezentată anterior, vânzătorul rămânând cu sticla autentică. Bineînţeles pentru următoarea înşelătorie.
Cerințele: Costul sticlei de vin (ce va fi recuperat imediat când sticla s-a întors la vânzător); falsificarea celei de a doua sticle.
Plusuri: Dacă schimbul funcţionează, falsificatorul şi-a acoperit cu succes investiţia şi merge pe profit.
Minusuri: Tehnica un este sigură, mai ales dacă cumpărătorul păstrază sticla originală, chiar aşa deteriorată cum pare.
Deoarece succesul înşelăciunilor se bazează în întregime pe calitatea vinului înlocuit, falsificatori uneori folosesc măsuri suplimentare pentru a imita pe cât posibil gustul original. Acest lucru, ce pare neobişnuit, poate fi costisitor. Pentru adăugarea unei senzaţii autentice la un vin ce se vrea a fi din 1960, Pomerol Château Petrus, de exemplu, cei ce-l falsifică folosesc o parte din vinul original, plus adaos de zahăr sau apă, după cum este necesar, pentru armonizarea gustului. Această metodă este mai puţin utilizată, publicul ţintă fiind unul mai puţin cunoscător al gustului original, dar avid să deţină în colecţie sticle de vin faimoase.
Iată unde poate conduce faima unor vinuri şi dorinţa de a le deţine în colecţie.
Lasa un raspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
